„În mod normal, se spune că timpul trece mai repede când te distrezi. Ei bine, în Portugalia, dacă trece repede, înseamnă că nu ai înțeles nimic despre viață. Aici, secundele au o durată specifică, care variază, de obicei, în funcție de câte mușcături mai ai din prăjitură și de cât de rapid ți-e confortabil să mesteci. Toată lumea întârzie, de la chelnerul căruia i-ai cerut o simplă cafea acum jumătate de oră și al cărui singur client ești tu, până la avioane. Și nimeni nu are nicio problemă cu asta. Este singurul loc în care tabelele din aeroport anunță LAST CALL pentru zborul tău, în culori care îți ard retina, tu alergi cu groază îmbrâncind violent oameni și valize, ajungi la poartă transpirat și deznădăjduit și ești întâmpinat cu un zâmbet seren și cu informația că îmbarcarea se amână cu o jumătate de oră. Așadar, lecția numărul unu: fie că vorbim despre minute portugheze, sau minute internațional acceptate, întotdeauna este mai mult decât suficient timp pentru încă o cafea.
Cam așa arată primele impresii ale celor opt voluntari A.C.T.O.R. care au participat, între 26 iulie și 2 august, în schimbul de tineret Sol & Arte, găzduit de Gaiac, în localitatea Guimaraes, din Portugalia. Alături de noi și de gazdele noastre, au mai participat tineri din Italia, Letonia, Estonia și Finlanda, alcătuind astfel un grup deosebit de divers și, totuși, neașteptat de omogen. Fiecare participant a adus de acasă o serie de așteptări care i-au fost depășite și care s-au transformat în surprize mai mult sau mai puțin plăcute. Spre exemplu, Finlanda și Estonia au venit în căutarea adevăratei fețe a soarelui și, pentru a nu-i mai subestima vreodată puterea, au plecat acasă cu arsuri usturătoare. În același timp, România căuta un refugiu de la caniculă, cu vânt și seri răcoroase și am avut ocazia de a învăța că niciodată nu e bine să pleci de acasă fără haine groase, ca să nu mai criticăm vreodată nopțile aride din București. Lăsând gluma deoparte, m-am bucurat să observ cât de ușor au dispărut barierele și limitele personale și cât de natural și nestingherit au răsunat râsetele și s-au strâns îmbrățișările pe parcursul acestei săptămâni. Pot spune fără să exagerez că este schimbul care s-a desfășurat cu cea mai mare fluiditate de până acum, în special în ceea ce privește comunicarea și colaborarea dintre participanți. Nu știu dacă a fost de vină aerul portughez, sau dezinvoltura și disponibilitatea fiecăruia dintre noi, însă efectul rămâne remarcabil.
Tema proiectului, short stories, a reprezentat o sursă foarte amuzantă de confuzie, prin simplul fapt că niciunul dintre participanți nu avea nicio idee că este confuz la începutul proiectului. Însă ne-am lămurit cu toții în momentul în care ni s-a cerut să prezentăm povestirile asiduu pregătite și am realizat că fiecare grup înțelesese ceva total diferit de celelalte. Astfel, a fost nevoie de o reorganizare imposibil de rapidă, care a rezultat în prezentarea unor povestiri improvizate pe loc, lucru care, în retrospectivă, a avut un efect inedit asupra proiectului. Am avut ocazia să ascultăm o mulțime de lucruri interesante, de la anecdote și întâmplări amuzante sau penibile, la legende și mistere reprezentative pentru o țară întreagă sau la mărturii serioase și emoționante despre copilărie, vise și viață în general. Toate acestea au fost atent înregristrate și ingenios înlănțuite de către trainerii responsabili de fiecare workshop, produsul final al proiectului fiind un spectacol construit pe baza cuvintelor pe care participanții au ales să ni le împărtășească. Am avut ateliere de muzică, percuție, mișcare și dans, coordonate de Miguel, Gui și Renato, Pako, și Mariana. Atelierul de muzică ne-a încântat cu mai multe genuri și cu un amestec interesant de cântece din fiecare țară, însă, de departe, cea mai plăcută surpriză ne-a fost oferită de Dana, care și-a învins răceala și febra și ne-a cântat o melodie deja îndrăgită de participanții români și adoptată acum în repertoriul internațional. Amatorii de percuție, înainte să se apuce de bătut ritmul, a trebuit să confecționeze ceva în care să bată. S-au folosit de cele mai diverse materiale reciclate (butoaie, recipiente ciudate din sticlă, tăvi de lasagna, jucării din cauciuc și o cuvă de mașină de spălat care scotea sunete prin rostogolire și prin împungerea cu un baston) pentru a construi trei seturi ingenioase de tobe, în jurul cărora au împletit legende despre universuri îndepărtate. Despre atelierul de dans este greu și inutil să vorbesc, Pako este deja celebru pentru brutalitatea cu care își chinuie ucenicii, dar și pentru minunățiile pe care reușește să le creeze. Cred că este suficient să îl citez și să spun că, în acest schimb, a avut norocul de a lucra cu participanți care i-au permis să realizeze cea mai complexă și lungă coregrafie de până acum. Cât despre atelierul de mișcare, toată lumea ar vrea să știe ce am făcut acolo, însă nu glumesc când spun că o explicație este imposibilă. Cu ajutorul Marianei, am reușit să le explicăm celorlalți că, prin mișcări făcute la întâmplare, despre care nu aveam nici cea mai vagă idee la început că le vom folosi, am reușit să demostrăm cum, în același șablon prestabilit ca spațiu și timp, fiecare om trăiește și evoluează diferit și că suntem liberi chiar și între cele mai strâmte limite. Cert este că toate aceste ateliere ne-au propulsat mult în afara zonei noastre de comfort și au reprezentat un mijloc eficient și distractiv de a trece peste niște bariere pe care ni le impuneam singuri și de care eram, totuși, surprinși să ne împiedicăm.
În ceea ce privește timpul liber, ne-am bucurat de un program mult mai flexibil decât în alte schimburi (nu uitați de lecția cu cafeaua), așa încât fiecare seară s-a transformat în dimineață undeva prin centrul istoric al orașului (spre disperarea chelnerilor care nu mai văzuseră până acum 50 de oameni care să țină morțiș să unească toate mesele barului). Am avut timp și să vizităm principalele obiective din Guimaraes și să aflăm câte ceva despre această fostă capitală europană a culturii, cum ar fi că aqui nasceu Portugal (aici s-a născut Portugalia), așa cum scrie pe zidul care înconjoară fortăreața pe care ne-am bucurat să o explorăm. Grupul român trebuie să le mulțumească în mod special unora dintre participanții portughezi, care ne-au însoțit în ziua plecării și ne-au fost niște excelenți ghizi prin Porto, în loc să ne lase să îmbătrânim opt ore în aeroport sau să orbecăim prin stații de metrou.
În încheiere, îmi place foarte mult să spun că nu e niciodată adio, ci pe curând. Prima oară am spus asta la finalul unui proiect în Suedia și nici măcar eu nu credeam ce vorbesc, încercam doar să evit sesiunea de plâns colectiv care a izbucnit curând după ce am închis gura. Însă acest proiect a fost încă o dovadă incontestabilă că am toată dreptatea să îmi iau la revedere de la ceilalți participanți în acest fel, pentru că am avut parte de o serie de întâlniri neașteptate cu prieteni câștigați în alte schimburi, deci nu există niciun motiv pentru care cineva ar putea să considere că este vreodată neapărat ultima oară când se întâlnește cu cineva. Așadar, amintind de relativitatea timpului portughez, aș dori să adaug că sunt sigură că vorbesc în numele tuturor când spun că săptămâna petrecută în Guimaraes a fost una dintre cele mai frumoase luni din viața mea.”
„As the saying normally goes, time flies when one’s having fun. Well, in Portugal, if anything happens quickly, it means one hasn’t understood anything about life. Out here, every second has a specific span, which usually varies according to the number of bites of your cake you have left and to how fast you’re comfortable with chewing. Everyone is late, from the waiter whom you asked for a simple cup of coffee half an hour ago and whose only client are you, to airplanes. This is the only place I’ve been to where the airport’s information tables flash a retina-burning „LAST CALL” for your flight, you start dreadfully running and violently pushing people and pieces of luggage out of your way, you get to your gate all sweaty and hopeless, and are welcomed there with a serene smile and with the information that boarding isn’t actually going to begin for another 30 minutes. So, lesson number one: wheter you’re referring to Portuguese or internationally accepted minutes, there’s always more than enough time for another coffee in Portugal.
That’s how the first impressions look like for the eight A.C.T.O.R. volunteers who participated, between the 26th of July and the 2nd of August, in the „Sol & Arte” youth exchange, hosted by Gaiac, in the town of Guimaraes, Portugal. Apart from us and our hosts, there were also participants from Italy, Latvia, Estonia and Finland, thus composing an unusually diverse, but surprisingly homogeneous, group. Each participant has brought along certain expectations, which were met, exceeded and turned into more or less enjoyable surprises. For instance, Finland and Estonia came seeking the true face of the Sun and, in order for them to never underestimate its power again, they returned home with bristling burns. Meanwhile, Romania was looking for shelter from the extreme heat, searching a place with wind and chilly nights, and we were given the occasion to learn that one should never leave home without a sweater, so that we’ll never criticise Bucharest’s incandescent summer nights. Jokes aside, I was glad to notice how easily borders and personal limits disappeared and how natural and comfortable it was for laughter to burst and for hugs to tighten all along the week. I can honestly say that this was the most fluid exchange so far, especially when it comes to the communication and collaboration between participants. I don’t know whether it’s the fault of the Portuguese spirit or of everyone’s readiness, but it still had a remarkable effect.
The theme of the project, „short stories”, represented quite a hilarious source of confusion, simply because none of the participants knew they were confused at the beginning of the project. However, it became pretty clear when we were asked to present the vigorously prepared stories and we realised that every group had understood a totally different thing from the others. Consequently, an impossibly fast reorganisation was needed, which resulted in the presentation of some instantly improvised stories, a mishap which, looking back, had quite a special impact on the project. We had the chance to hear a lot of interesting things, from funny and awkward adventures, to legends and national mysteries or to serious testimonies about childhood, dreams, and life in general. All of these were carefully memorised and ingeniously combined by the trainers responsible of each workshop, the final product of the project being a show built from the words which the participants chose to share. We had music, percussion, movement and dance workshops, coordinated by Miguel, Gui and Renato, Mariana, and Pako. The music workshop delighted us with several genres and with an interesting mixture of songs from each country, but the best surprise was, by far, offered to us by Dana, who managed to get over her cold and fever and sang a song already dear to the Romanian participants, and which has now been adopted into the international repertoire. The percussion amateurs, before starting to keep the beat, had to make something to beat on. They used the most diverse recycled materials (barrels, weird glass bowls, lasagna trays, plastic toys and the rotating piece of a washing machine, which made sounds either by being rolled on the ground or by being poked with a stick) in order to build three brilliand drumsets, around which they created legends about far away galaxies. It is hard and useless for me to speak about the dance workshop, as Pako is already famous for his cruelty an pleasure for torturing his followers, but also for the amazing things he manages to create. I think it is enough if I quote him and say that, in this exchange, he was lucky to work with participants who have allowed him to realise the longest and most complex choreography so far. As for the movement workshop, everybody would like to know what we did there, but I am not joking when I say that an explanation is impossible. With the help of Mariana, we managed to explain to the others that, by random moves we had no idea we’d use, we showed how, in the same preset, limited time and space, every person lives and evolves differently and that we are free even between the tightest of borders. What I know for sure is that these workshops threw us way out of our comfort zones and that they represented an effective and funny way to surpass some obstacles which we were unkowingly imposing to ourselves.
As for the free time, we had the joy of a much more flexible shedule than in other projects (remember the coffee lesson), so that every evening turned to morning somewhere in the town’s historic centre (much to the disarray of the waiters, who had never seen 50 people insisting to be all seated at the same table before). We’ve also had time to visit the most important parts of Guimaraes and to find out some stuff about this former European capital of culture, such as the fact that „aqui nasceu Portugal” (Portugal was born here), as it stands written on the wall which surrounds the fortress we enjoyed exploring. The Romanian group owes some special thanks to some of the Portuguese participants who stood by us on the final day and showed us around Porto, instead of letting us get old for eight hours in the airport or to blindly roam around metro stations.
In the end, i love to say that „it’s never a goodbye, it’s just a see you later”. The first time I’ve ever sait this was at the end of a project in Sweden and not even I believed what I was saying, I was only trying to avoid the collective crying session which began soon after I ended my speech. But this project was yes another strong proof that I am perfecly right to and my projects with this saying, because I’ve had a lot of unexpected meetings with friends I won in other exchanges, so there si no reason why anyone should ever think that it is the last time they meet someone. So, reminding you of the relativity of Portuguese time, I’d like to add that I believe I am speaking for everyone when I say that the „week” spent in Guimaraes was one of the best „months” of my life.”
– text written by Andreea Smeu
Schimburi Interculturale A.C.T.O.R. 
Lasă un răspuns